În literatura de specialitate, psihomotricitatea este abordată ca o funcție complexă care nu vizează doar activitatea motorie, ci implică și manifestări ale funcțiilor perceptive și intelectuale, integrând diferite procese și funcții psihice. Acestea sunt esențiale în perceperea și înțelegerea diferitelor informații senzoriale ce ajung pe scoarța cerebrală, dar și în execuția motorie adecvată a mesajului procesat în diferite arii corticale.
Dezvoltarea psihomotricității presupune învățarea unor comportamente motrice, adaptate nivelului de dezvoltare psihică a subiectului. Studiul psihomotricității este esențial în organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru toate categoriile de vârstă și de persoane. Înzestrarea genetică, nivelul de dezvoltare fizică și intelectuală al unei persoane și influențele educative ale mediului extern constituie factori de creștere (evoluție) ai comportamentelor (deprinderilor) psihomotorii.
Relația dintre motricitate și psihism este influențată de evoluția unor etape ale dezvoltării psihologice a fiecărui subiect în parte. Astfel, în perioada antepreșcolară (prima copilărie 1-3 ani), dezvoltarea psihomotrică are un caracter global, cu ajutorul motricității, copilul reușind să se adapteze la lumea înconjurătoare prin explorarea mediului înconjurător, facilitându-i acestuia răspunsuri cognitive adecvate.
Relația motricitate-psihism
În perioada preșcolară, activitatea intelectuală începe să se diferențieze de cea motorie, mișcarea este subordonată psihicului, răspunsul motor se adaptează în funcție de situația contextuală. În perioada școlarizării apar modificări consistente în relația motricitate-psihism, componenta intelectuală se detașează integral de cea motrică și devine independentă (Gherguț, 2013).
Reabilitarea psihomotricității ocupă un loc central în terapia generală, programele terapeutice privind abilitarea și reabilitarea psihomotrică sunt numeroase, la fel și tehnicile specifice fiecărei componente a psihomotricității, deși recuperarea psihomotricității a fost considerată o metodă utilizată mai recent în domeniul terapeutic (Păunescu și Mușu, 1990).
Formarea, dezvoltarea și consolidarea structurilor perceptiv-motrice de schemă corporală, lateralitate, orientare-organizare și structurare spațio-temporală, precum și stabilirea corelației dintre psihomotricitate și limbaj sunt esențiale pentru dezvoltarea unei personalității durabile. Prin formarea și dezvoltarea acestor abilități se optimizează actul învățării, în special pentru achiziția conceptelor elementare ale activității de scris-citit și calcul matematic, precum și de însușire a limbajului oral.
Dificultățile în achiziția cititului și scrisului apar în contextul interacțiunii mai multor factori care determină performanțe minime față de situația de învățare. Cercetările realizate în direcția tulburărilor de dezvoltare au arătat că în procesul de învățare a cititului și scrisului există o corelație între dezvoltarea abilităților motorii și performanță, estimându-se că 5-10% dintre copiii din primii patru ani de școlarizare manifestă dificultăți în dezvoltarea motorie. (Medina și alții, 2006; Neto și alții., 2011; Ferreira și alții, 2006).
Psihomotricitate și limbaj
În activitatea de terapie a tulburărilor de limbaj nu se poate trece la terapia limbajului înainte de a o parcurge pe cea perceptiv-motrică, stabilirea corelației dintre psihomotricitate și limbaj are un rol esențial în dezvoltarea personalității și eficiența învățării, iar formarea, dezvoltarea și consolidarea conduitelor și structurilor perceptiv-motrice de schemă corporală, lateralitate, orientare-organizare și structurare spațio-temporală constituie o prioritate pentru formarea și dezvoltarea limbajului la copii.
Formarea și dezvoltarea acestor abilități constituie suportul pentru achiziția conceptelor elementare ale activității de
• scris-citit
• calcul matematic
• însușire a limbajului oral
Prin urmare, activitatea motorie este un comportament dinamic, influențat de dezvoltarea sistemului nervos, dar și de gradul de dezvoltare fizică a individului (Păunescu și Mușu, 1990). Nevoile biologice, psihice și sociale ale individului au determinat o serie de interacțiuni ale acestuia cu mediul extern, ceea ce a condus la schimbări majore în dezvoltarea motorie. Perfecționarea motrică, prin participarea activă la activități de mișcare este o modalitate eficientă de a consolida abilitățile de învățare, dezvoltarea motorie fiind un proces care se perfecționează treptat, fiecare element implicat în viteza de mișcare și în orientarea spațială, în momentul în care este abordat și lucrat corect, va contribui la dezvoltarea integrală a subiectului (Neto și alții, 2011).
Bibliografie
Ferreira, C. A. M., Thompson, R., & Mousinho, R. (2002). Psicomotricidade clínica. São Paulo: Lovise.
Gherguț, A. (2013). Sinteze de psihopedagogie speciala. Ghid pentru concursuri si examene de obtinere a gradelor didactic, Ed. Polirom, Iași.
Medina, J., Rosa, G. K. B., & Marques, I. (2006). Desenvolvimento da organização temporal de crianças com dificuldades de aprendizagem. Journal of Physical Education, 17(1), 107-116.
Păunescu, C. și Mușu, I. (1990). Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mintal, Ed. Medicală, București.